Dulce mai e viața celui ce nu ia pastile, sforăie un cintezoi pe craca nucului bătrân din fața casei. Și frig mai e pe craca dezvelită de frunze ce se zbate sub carnalitatea vântului de iarnă.

— Da’ ce frumos vorbești, domnule cintezoi, ce ți s-a întâmplat și mie nu?

Cintezoiul se uită cu dispreț la ochii uimiți de om, face cu coada că “n-ați ajuns voi, oamenii, la noi, cintezoii” și-și ia zborul în înaltul cerului mov de durere metafizică. Omul, doctorul, se consultă o leacă pe unde a învățat și el că intră bolile în organism, ia un pumn de pilule, se uită în oglindă și dispare din povestea de azi.

Calul emirului se oprește și cu glas mieros îl interpelează prin interpolare pe călăreț:

— Domnișoara Ib Ghiudem Al Babic, mi se pare mie sau văd un cintezoi albastru sub umbrarul de cyclamen?
— Ți se pare, calule, răspunde presupusa domnișoară, și vezi că mi-ai zis și ieri de umbrarul ăsta de cyclamen. Oi fi având eu pasiunea să nu-nțeleg un lucru până nu mi se explică de 10 ori, da’ devii plictisitor și poate te schimb pe cine știe ce mârțoagă…
— Dar, domnișoară…
— Spune-mi Cecilia, sună mai uman.
— Cecilia dragă, problema calului e cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, ca și problema damelor sau problema agrară, ce mă frământă pe mine e grăunțe mai văd de la tine sau ies din poveste?

Amurgul se lăsa încet în mijlocul orașului, unde viața de night-life își făcea apariția ivindu-se din cele mai nebănuite cotloane ale colțurilor omenirii.

Un cintezoi oliv cânta ultimele acorduri din Macbeth – o voce răgușită, greu de recunoscut, imposibil de uitat. În agonie, aștepta dimineața cu nesațul creatului înfigurat. Trecătorii indiferenți îi mai aruncau în silă câte o clătită, ori un hamburger. „Delirez sau am murit?” filosofă cintezoiul. „Mănânc sau mă fac?” (tot cintezoiul).

La care Oltul repetează: Domnule cintezoi, te rog să termini mai reprede pastila asta, că nimeni n-are răbdare de elefant să-ți asculte operele!

Bună dimineața, este ora exactă!