Bine v-am găsit la prima ediție a dosarelor Ă. În următoarele minute veți avea ocazia să pătrundeți în cea mai fascinantă lume a crimei și a corupției și anume aceea autohtonă. Lăsați-vă purtați de firul misterelor și al aventurilor, alături de detectivul francez Nicu Mancuză, agent special antrenat pentru a putea face față spiritualității românești.

Detectivul francez Nicu Mancuză verifică numele indicatorului din fața sa pe agenda electrică pe care o ținea întotdeauna în buzunarul de la piept al costumului său îngrijit. Corespundea perfect: Rășchirații de sus. Faptul că o mână a artistului anonim scrijelise pe indicator și literele “SRL” nu îi atrase atenția detectivului, deoarece îi fusese deja atrasă de poza iubitei sale ce apărea pe ecran la fiecare deschidere a agendei.

Drumul de mai bine de două săptămâni pe bicicletă de la Paris îl extenuase până peste marginea ciorapilor, dar trupul său atletic se adaptase perfect la noile condiții exterioare, astfel că îl durea până la cele mai neînsemnate componente.

Fericit, aruncă bicicleta într-o groapă de mocirlă formată pe marginea drumului de ploaia care tocmai încetase.

Nimeni nu avea vreodată să știe ce produse capitaliste invadaseră piața Rășchiraților. Româna lui era perfectă cu un ușor accent mai mult ca perfect, iar setul de haine ponosite cu care își schimbă la repezeală costumul avea să-l amestece printre localnici fără ca cineva să-i bănuiască adevărata identitate.

Drumul urca greoi, impotrivindu-se parcă înaintării lui Nicu Mancuză într-o lume ce părea uitată de Dumnezeu ca pe vremea când nu uitase încă de ea. Toamna începuse să-și facă apariția, astfel că drumul neasfaltat se împletea armonios cu frunze moarte și cu ambalaje de croissante într-un noroi copleșitor.

“Aș mânca un croissant”, se gândi Mancuză în timp ce privea la norii din vârful dealurilor, ce încercau din greu să se destrame. Consultă din nou agenda, murmurând ca într-o rugăciune: ”croissant, egal corn cu zamă maro… corn cu zamă maro… Și dacă-i cu dulceață de trandafiri?”. Observă că începuse să-i lase gura apă, așa că scoase o sticluță goală de plastic și o umplu.

Ajuns în vârful dealului, privirii francezului i se dezvălui panorama întregului sat, ca o machetă abandonată a unui inginer ratat.

”Doamne, nu mă lăsa aici!” șopti Mancuză, moment în care se împiedică și căzu cu fața în noroi ca în filmele cu nemți proști. Ridicându-se greoi, descoperi că pe hainele sale nu se produsese aproape nicio schimbare, ceea ce îi dădu un sentiment de fericire amestecată cu greață. Privi calm, dindărătul măștii de noroi, descoperind brusc casele mici și invadate de vegetație sălbatică ale satului.

Ceva misterios și nefiresc plutea în atmosfera degajată și umedă a înserării, iar faptul că nu își dădea seama încă ce este îl făcu pe Nicu Mancuză să-și dea seama imediat ce este: în toată acea împletire dezordonată de drumuri, case, ambalaje și copaci, nu exista nici cel mai mic semn de viață.

”Poți să mori în mijlocul străzii și tot nu apare nimeni”. ”Ăsta zic și eu spirit de coeziune”, gândi fără să vrea francezul. “Nu-i de mirare că nu i-au găsit turcii ultima dată când au trecut pe-aici.”

Își consultă ceasul. Știa că ceasul său era perfect sănătos, dar îi plăcea să îl consulte cu regularitate, astfel că gestul devenise rutină.

Într-adevăr, foarte ciudat! Duminică seara, ora șapte, când ploaia se retrăsese și norii dăduseră loc unui cer senin și plăcut de toamnă, absolut nici un om pe străzile satului.

Se opri în fața unei clădiri ce fusese, poate, vreodată tencuită, dar de pe care ultimele bucăți de tencuială gri se desprindeau făcând loc cărămizilor ude și roase de ploaie. Ridică placa de fier ruginit în care dăduse cu piciorul și descifră cuvântul POLIȚIE. Ajunsese la punctul final al călătoriei. Un punct negru, dincolode care un hățiș necunoscut și des al vieții îl aștepta cu brațele încrucișate.

Își zburli părul și intră în sediu. Zgomotul pașilor săi răsuna cu ecou pe coridoarele pustii și întunecoase, sporind surprinderea detectivului. Deschise câteva uși, din ce în ce mai nedumerit. Locul arăta de parcă întreaga populație dezertase în grabă în urma unei catastrofe. Dosare, foi, cărți, toate fuseseră lăsate pe birouri la îndemâna oricărui vizitator. Își aruncă privirea spre un dosar de pe un birou și citi: ”Madonna – Like a prayer. Versuri”.

“Data viitoare când nimeresc pe-aici, o să le aduc un CD”, gândi Mancuză.

Deodată, din camera alăturată se auziră zgomote de voci, apoi pași grăbiți ce se contopeau cu discuția pasionată din care Nicu Mancuză, cu toate eforturile, nu putu să prindă nimic. Prinse totuși o muscă, al cărei bâzâit infernal începuse să-l agaseze.

Brusc, ușa se deschise si 4 oameni intrară în cameră, așezându-se la câte un birou, fără să-i acorde intrusului nicio atenție și continuând să discute aprins despre un oarecare necioplit de Jeordi care nu trebuia să-i scoată ochii lui Data, că oricum nu vedea nimic. Buimac, Mancuză se îndreptă spre unul dintre ei și spuse că îl caută pe Joe Caraliu. Acesta făcu un gest dezinteresat, arătând spre un culoar lung și îngust, după care își continuă discuția.

Detectivul făcu câțiva pași prin bezna culoarului, ascultând discuția celor 4 și neînțelegând nimic, după care se opri izbindu-se cu capul într-o ușă. Apăsă ușor pe clanță și ușa începu să se deschidă scârțâind din răsputeri și din balamale, întrucât balamalele erau prinse în niște răsputeri. În fața sa descoperi un om scund și îndesat, strângând grăbit și în dezordine niște foi de pe birou, pe care le aruncă de-a valma într-unul din sertare.

— Celebrele dosare secrete ale lui Joe Caraliu, făcu Mancuză, înaintând cu mâna întinsă. N-ai de ce să te temi, prietene, sunt Nicu Mancuză, de la SAS.

A fi continuat…