Divertismentul este arma împotriva televiziunii. Ce păcat că ultimele batalioane române s-au înecat în râul de Săniuță ce trece prin țară, îmbătându-ne-o.

Patetic, eu mă exprim. Cu alte cuvinte, eu aicea vorbesc. Numitorul comun: 1. Unu este formula, unu e și Luna pe cer. Gemete înăbușite din camera de alături mă anunță că Robingo e pe sfârșite. TVR-ul nu mai are mascote.

Nici cofetăria Ana, divorțată de Caiafa, nu mai are mascote, însă au africane, scoțiene, marocane, și alte specialități românești tradiționale, de genul acestora. Banii, oricum, nu sunt suficienți. Sunt bani, nu suficienți, și încremenirea clipei îmi răscolește optimismul. Firea mi se umple de un parfum fin de cartofi prăjiți – vecinul a luat leafa.

O întrebare mă țintuiește în cadrul ușii, în timp ce mâinile îmi tremură sub încărcătura emoțională a revelației: Cine e Robingo?

Toate mascotele au chipul făuritorilor lor. Cine e Robingo? Mă trezesc din leșin după 3 ore, 27 de minute și ceva resturi. În cădere, declanșasem cronometrul de la ceas. În ridicare, îl oprisem. Astfel, am aflat. Acum știu tot. Tamponul cu aripioare pentru slip se fixează mai bine decât cunoștințele de analiză matematică. Atunci de ce îmi îmbuib capul cu Robingo? În fond, e copyright 1993, așa că o să iau o amendă imensă dacă îi mai pomenesc mult numele.

Azi e dimineață. Răcoarea plăcută a gerului încremenit îmi cristalizează ochii în două bile insensibile. Nu mai văd noroiul, nu mai văd fumul, nu mai văd blocurile, nu mai văd cerșetorii, nu mai vă… dau voie să mă desconsiderați! Nu mai aud vaiete, nu mai aud camioane, nu mai aud tramvaiul, nu mai aud câinii lătrându-mă, numai Audi este mașina visurilor mele! Nu mai miros fumul, nu mai miros transpirația, nu mai miros praful, nu mai miros putreziciunea, nu mai-mi rosti dragă așa cuvinti deprimanti, că vini vichen-tu’ șî vreau și io sî mă distrez, mă!!!

Eu numai… atât am vrut să spun!

1994