Orice activitate e bună până nu degenerează în muncă. Asta se știe. Ce nu se știe însă este de ce furnicile se urcă pe orice.

Cine nu s-a așezat cu… pantalonii pe un mușuroi? Și ce le-ai făcut, domne, de se suie pe tine ca apucatele? Le-ai dat foc? Le-ai dat apă? Nu. Le-ai dat atenție. Și atâta au așteptat. Ca și politicienii de prin mai știu eu ce țară. Le dai o leacă de atenție și se suie pe tine până nu mai vezi nimic, pentru că te-au acoperit așa tare, că nimeni nu mai știe că exiști. Nici nu-i pasă, pentru că tu și mort o să le ții de fundament.

Când însă ca tine mai sunt ceva muribunzi și când în jur ai deja morți mai mult decât suficienți, ți se face și scârbă să te uiți la ei cum se cațără, apucându-se de orice ca să vadă și ei cum e în vârf. Scârbă, ură, treaba ta, ți se zice, oricum ești așa jos că n-ai cum să te dai la ei. Ce, vrei și tu să ajungi mare? Nu domne, vreau doar să stăm puțin de vorbă, să te întreb de ce eu am urme de ghete jegoase pe umeri în timp ce voi aveți sânge pe cizme?

Nici un răspuns. În schimb, uitându-se la tine, individul-eșantion s-a împiedicat de cei pe care călca și a căzut printre ei. Pân-aici i-a fost, te gandești. Acum toți o să sară pe el și praful se va alege de amintirea lui.

Dar nu, spre surprinderea ta, cei din jur se strâng cu gurile căscate de entuziasm în jurul lui, în timp ce el ține un discurs, ilustrat de gesticulări ample. În final, toți ridică mâinile și aplaudă, după care fac un planșeu unindu-și umerii, pe care individul se suie, fiind apoi ridicat printre cei de sus, în uralele sprijinitorilor.

Din ce în ce mai uluit, te îndrepți spre gloata înnebunită de fericire și îl întrebi pe unul din ei: de ce l-ați ridicat, domne, p-ăsta, care toată viața lui v-a călcat în picioare și n-a dat doi bani pe voi? De ce l-ați pus la loc?

Taci, domne, din gură! Pe ăsta noi l-am ales, să aibă grijă numai de noi, de sus, de-acolo. A zis că într-un an ne ia și televizor, s-avem la ce să ne uităm în timp ce îl ținem pe umeri.

Traznit în logica-ți elementară, taci.