Se pune deci problema: ce alege un om normal dintr-o grămadă de roșii? Este de la sine înțeles că o roșie. Este mai puțin de la sine înțeles că două roșii, și tot așa până când este de neconceput că toată grămada de roșii.

În fond, țăranul ăla ce păzește? Roșiile. Toleranța la frustrare, fie ea implementată și pe un țăran, are niște limite ce pot fi atinse, ignorate și depășite fără grijă, da’ roșiile tot nu i le iei. Te târgui cu el, îl iei la film, îl iei la bătaie, da’ roșiile rămân acolo, mici, mari, coapte, bulionice, pe tarlaua națiunii ele stau.

Soluția de compromis e să iei o roșie mai mare și să-l rogi să te lase să faci o poză cu ea. Rogi un cumpărător aleator să-ți facă poza, apoi te prefaci că uiți să dai roșia înapoi, iar aleatorul că uită să-ți dea aparatul înapoi. Calculul rentabilităților aparat foto minus roșie mare stâlcită mai mare ca zero te pune pe urmele aleatorului, pe care nu-l vei prinde niciodată, din cel puțin trei motive: e mai ușor să alergi cu un aparat, fie el și Kodak cu K de la vodca, decât cu o roșie, pe urmă mai tare alergi de frică decât de ciudă, și în final, dar nu pe ultimul loc, n-ai tu rețea de urmăritori ca țiganu’ de șmanglitori.

Până arunci tu înciudat roșia din mână și te cerți cu cucoana ai cărei ciorapi i-ai făcut ciorbă, aparatul ți-e deja la vamă, dacă nu deja în buzunarul stâng al Regelui care se întoarce, de unde va fi recules la destinație și valorificat.

Figura polițaiului căruia îi pârăști toată întâmplarea ți se mustăcește în față, la gândul că măcar un buton din aparatul tău îi va ajunge și lui în buzunarul de la șapcă, special construit pentru sume mici dar dese.

Concluzia, domnule cetățean, ce-ți trebe domne roșii, ai înnebunit? Stai, domnule cetățean, acasă, cu fața la televizor și cu spatele la omenire, că-nainte mult mai este! Din poveste.