Nici n-aș putea să-mi exprim în gesturi cugetate bucuria ce m-a cuprins când mi-am dat seama că am trăit mai bine de un sfert de viață ca să aflu că azi e lăsata secolului. Că așa se-ntâmplă-ntotdeauna, când ți se face și ție de o distracție, vine câte o zi dintr-asta care e ultima.

Și-apăi, dacă era vreo ultimă mai de colea, era una, da’ lăsata secolului e mult mai multe! Mai ales acum, la sfârșit de mileniu, când încheiem și secolul vitezei, știm că viteza ca derivată I a spațiului, merge ea cât merge, da’ până la urmă te lasă și ea. Și uite așa, toate te lasă de lăsata secolului.

Pe de altă parte, ca ultimă zi înaintea primei zile de după ea, se bucură de ceva privilegii în domeniu – ce păcat însă că e tocmai luni și nimeni nu dă nici un bairam… altfel, mă lăsa și pe mine tata să merg, și asta chiar că era lăsata mileniului. Acuma, nu că n-am fi obișnuiți cu ghinioanele, dar obișnuința asta are și ea limitele ei, în care inconștiența omului se poate încadra sau nu, după cum și un tablou, în funcție de dorința privitorului, se poate încadra sau nu, doar că atuncea îi zice înrămare, nu încadrare.

Problema fundamentală este, de această lăsată seculară, cine pe cine lasă și ce anume lasă pe cinele respectiv ales pentru a-l lăsa? Răspunsul este departe de a fi intuit, și de aceea nu ne vom bate capetele să-l găsim, o lăsăm așa cum a căzut, că tot e lăsata secolului.

Nu de mult, am auzit în jurul meu o gravă ponegrire a acestei zile, când doi tipi în uniformă vorbeau ceva de “lăsata secului”, și evident secul era cu spatele. Ăștia de la SRY pun mâna pe toate, nici lăsatele nu ni le mai lasă.

Însă poporul român e un popor iubitor de animale, așa că de-a lungul multimilenarei sale istorii și-a redus treptat intelectul până la nivelul acestora, și de aceea închie cu fenomenala vorbă de duh, ce ar putea deveni un salut tradițional al fiecarei lăsate:
“Nu lăsa pe mâine ce poți face azi; lasă pe poimâine, poate nu mai este nevoie!”