Crizantema de plastic a condițiilor în care apare face întotdeauna comunicarea pe cât de facilă, pe atât de imposibilă.

De aceea, magnitudinea capsatorului orientat cedează adesea scandând frenetic acordurile baroce ale siluetei deznădăjduite. Ferestrele turbionare ce fac abuzul de integrare luminează haotic indecența abrutizantă a scriitorului în levitație.

Cartea-i grea, macină văzduhul înfierat de bolnavele cetăți ale căror pietre brăzdează fața de nevăzut a cocostârcului. În rest, liniște. Foamea-i macină pe toți în momentele de restriște a spiritului și a faptei necugetate.

Măsluirea apare ca necesitate și se impune în omătul cald, proaspăt, de ceară. Nimeni și nimic nu poate opri catapeteasma faldurilor de smarald în prăbușirea ei de oțel peste bolta strămoșească. Mă simt singur, iar tenebrele șuierătoare apocopează împrejurul sufletului rătăcit.

Mă simt singur și mă adulmecă. Resorturile universale fierb în disperarea umană a avântului necioplit, în timp ce vulturii activității paramorfice scrijelează ochii însângerați ai Marii Adunări Naționale.

Totul e nepregătit. Mulțimea aclamă petalele de rostopască ce se spulberă pe talazul de diamant. Diadema înăbușitoare a finalului melodramatic ucide sec, în gesturi simple, candide, morbide. La orice s-ar fi așteptat, însă vremelnicia intenției a fost nimicită sub valul de furie toroidală. Natura se umple de fast, uriașii pornesc în drumul lor spre victorie, spre infinitul moștenitorului de viță nobilă, asistând la apocalipsa euforică a Universului.

Cine, în numele său, se poate juca de-a otrava cu lumea pe care o resimte, cine, în numele său, ar putea înghiți eroul incongruenței fenomenologice care ne amenință și de care nu ne mai temem?